20.01.2009

Hamlet - un mormânt ce se roteşte

În versiunea de la Teatrul Metropolis, "Hamlet" se doreşte a fi un spectacol modern. Sunt folosite accesorii ale contemporanului (costume) dar se manifestă şi o încercare de colocvializare a limbajului scenic. Există un unic element scenografic, plasat pe turnanta scenei care îşi îndeplineşte misiunea de spaţiu catalizator cu oarecare mister. Are multiple funcţionalităţi şi conotaţii: mormânt, spaţiu de taină şi solilocvii etc.Transpare de asemenea senzaţia de spaţiu fără ieşire, sufocant, ideea de spirală a conştiinţei bântuite de păcat.

Câteva cuvinte despre personaje.
Gertrude nu are nici solemnitatea sau măcar ipocrita grandoare a reginei, nici afecţiunea maternă. Fumează şi se mozoleşte cu regele. Pare uşor abulică sau sedată, se deplasează dintr-o parte în alta a scenei. Nici când moare nu cutremură, nu surprinde, nu prilejuieşte revelaţii legate de adevăratele sale simţăminte. Vorbeşte, răcneşte şi se revoltă în şoaptă (nu am înţeles dacă e lipsa de mijloace şi imposibilitatea de acoperire a partiturii de către actriţă sau un gând regizoral ce rămâne deocamdată abscons şi de natură să intrige. Să nu uităm că, alături de tron, regina este a doua miză ce îl transformă pe Claudius în criminal. Ori, Gertrude (Diana Cavaliotti) este înainte de toate, sau aşa se arată a fi, foarte accesibilă.

Hamlet Tatăl este văzut foarte aproape de zona mefistofelică. El naşte intriga, el incită la răzbunare, el complică lucrurile şi le împinge pe ireversibilul drum al catastrofei. A pierdut din greutatea unui spirit chinuit, din statura morală a regelui ucis, victima patimilor unui frate inferior în virtuţi. Ceva în felul în care Florin Zamfirescu întruchipează personajul, ne face să vedem în Hamlet legitimul frate al lui Claudius. Diferenţa dintre cei doi nu e catastrofală. Poate, aflat în situaţia lui Claudius, şi regele Hamlet ar fi procedat la fel. Stafia regelui ucis este mai mult ludică decât înfricoşătoare. Ajungi chiar să te obişnuieşti cu ea; prezenţa ei nu mai e un eveniment.

Polonius afişează o şiretenie studiată, un servilism cu accente naive, chiar senile. Toate acestea - paradoxal sau nu - fac din neferictul Polonius un personaj agreabil chiar simpatic.

Claudius este prea alunecos, fără statură. Parcă nu se ridică niciodată în picioare. O concepţie ce nu poate fi salvată nici măcar de Sorin Leoveanu, un actor ce are indubitabil o personalitate puternică (vezi rolul Anchetatorului din "Crimă şi pedeapsă" la Teatrul Bulandra unde pur şi simplu te copleşeşte).

Ofelia este încredinţată Ioanei Anton. Aflată la începutul carierei, aceasta are calităţile şi defectele specifice începutului. Nu e un personaj la îndemână, de aceea nu vă grăbiţi să o judecaţi prea aspru.

Hamlet este interpretat de Marius Stănescu în limitele clasice, nu rău, nu greşit dar nici nu pare să spună mai multe decât ştiam deja despre acest personaj din alte montări. Marius Stănescu e un actor deja cu experienţă şi se pare că regizorul tocmai pe asta a mizat. Nu a vrut mai mult decât un interpret cu o personalitate artistică deja definită, cu o ferm conturată manieră. Hamlet este doar motorul ce funcţionează cu şi prin vorbe, cel ce declanşează şi, într-o oarecare măsură, gestionează tragedia. Nu se poate spune că Marius Stănescu nu s-a întâlnit cu personajul sau - cum s-ar zice - că nu a intrat în pielea lui; dar pare că nu a ajuns să fie în carnea şi în mintea lui, în centrul tuturor resorturilor care fac dintr-o fiinţă excepţională - asemenea lui Hamlet - un experiment unic.

Hamlet-ul lui Bocsardi Laszlo este o încercare de citire a unui text de patrimoniu uman şi spiritual universal. Este o lectură regizorală ce se desfăşoară pe orizontală şi mai puţin pe verticală. Faptele se înşiră în faţa ta spre deosebire de varianta Ciulei de la Bulandra care - departe de a fi fost un triumf - avea virtuţile unei izbutite pătrunderi în spiritul textului, în pântecul lui. De data aceasta, deşi incizia pare spectaculoasă, operaţia a fost amânată. Din tot ce se întâmplă pe scenă răzbate o scrâşnire. Nu sunt momente în care se forţează graniţele textului, dar ceva ţine spectacolul pe loc. Pare lung (unde mai pui că chiar e), plicticos şi caduc. Nu am fost niciodată mai curioasă să aflu verdictul publicului.

De regulă, textele shakesperiene au darul de a te însoţi şi după terminarea spectacolului. Aici până şi scena cu groparii (cu tot talentul excepţionalei Coca Bloos) pare oarecare. Nu mai vorbesc de celebrele monoloage gen "A fi sau a nu fi". E o montare închisă, nu evoluează (dar nici nu riscă) şi - ce e şi mai grav - nu emoţionează.

Publicul rămâne detaşat şi rece chiar şi după ce pe scenă mor toate cele 10 personaje. Nu reuşeşti să te ataşezi de acestea (deşi ai la dispoziţie aproape patru ore), nu îţi pare rău după ei, nu îţi ajung la inimă. Poate asta şi-a dorit regizorul: o nouă privire, alt tip de încasare a poveştii, o neimplicare totală ce ar fi putut perverti receptarea.

"Hamlet" de la Metropolis nu e un spectacol prost dar, în acelaşi timp, ceva în el nu e bine. Ceva fundamental, structural, perfid aproape. Ceva a fost trădat. Şi la marii dramaturgi trădarea se plăteşte. Scump.

Răzvana Niţă